Povestea Omuletilor de Lemn
de Max Lucado
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli.
Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare
omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii
erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau
costum.
Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt.
Fiecare
omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute
negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind
stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii
draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti, intotdeauna primeau
stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau
decat buline.
Tot
stelute primeau si cei talentati; unii puteau ridica greutati deasupra
capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau
cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora
toata lumea le dadea stelute aurii.
Asa
se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute…. Ori de cate ori
primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai
faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline.
Pancinello
era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai
sus, ca altii, dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il
vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe
ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline
negre.
Iar
dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu
spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe
buline pe el.
Dupa
un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se
temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o
sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul
este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii
lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline
negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de
nimic!”
Dupa
un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:
„Asa
este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea
din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea
mai in largul lui.
Intr-o
zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici
stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea!
Incercau, numai ca nu ramaneau lipite, ci cadeau.
Fiindca
nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i
lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau
cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o
bulina dar si aceasta cadea imediat.
„Ca
ea vreau sa fiu”, ii trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa
primesc etichete de la ceilalti!” Asa ca o intreba pe Lucia cum se face
ca ea nu are nici o eticheta.
„Nu este mare lucru”, ii raspunse ea.
„In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli”.
„Pe
Eli?”
„Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.”
„Dar
de ce?”
„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Si cu
aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
„Dar
crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?”, striga el dupa ea. Insa
Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la
fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo,
lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
„Dar
nu este drept!”, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le
Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse
in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire.
Toate
obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se
afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era
lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
„Eu aici nu raman!”,
si se indrepta spre iesire.
Dar
chiar atunci isi auzi numele:
„Pancinello, tu esti?”, se auzi un glas
patrunzator. Pancinello se opri.
„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello!
Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!”
Pancinello
se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o
barba stufoasa.
„Stii cum ma cheama?”, il intreba
Pancinello.
„Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!”
Eli
se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.
„Hmm…”,
murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale
lui Pancinello.
„Se pare ca ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut,
Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!”
„Chiar
nu-ti pasa?”
„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei –
sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca
tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce
gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!”
Pancinello
incepu sa rada:
„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg
repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru
tine?”
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si
spuse incet:
„Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru
mine!”
Nimeni…, niciodata…, nu-l mai privise astfel pe Pancinello. Si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui!
Nici nu mai avea cuvinte…
„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine”, continua apoi Eli.
„Am
venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de
etichete”, raspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine.”
„De
ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindca a hotarat ca este mai
important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se
lipesc de tine doar daca le lasi!”
„Cum
adica?”
„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu
cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de
etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?”
„Pai, nu
prea….”
Eli
zambi.
„Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre.
Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti
voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.”
Eli
il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli
ii spuse:
„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat!
Iar eu nu gresesc niciodata!” Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:
„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in
clipa aceea cazu de pe el o bulina…
